“doar pentru ca ne simtim noi mici,nu inseamna ca totul e mare”
oare?
Ce e mai important? Marimea fizica sau ceea ce nu se vede? Cred totusi ca in ambele cazuri, noi pierdem.
Din punct de vedere biologic, oamenii sunt foarte foarte mici, comparativ cu… Universul. Oamenii sunt foarte mici daca analizam gradul de dezvoltare a simturilor, instinctul primar de supravietuire. In fond, ce avem noi si restul vietuitoarelor nu au? — Minte —
Minte in sensul ca gandim logic (sau ilogic), in sensul ca putem crea, putem imagina, putem lasa ceva in urma. Dar, tot ce lasam, tot pentru noi este. Si probabil ca, pentru acel ceva superior care exista… si care e mare… tot ce facem noi e insignifiant – eventual ii starneste un zambet. TOT ce facem noi e trecator. – Cat poate tine? – Maxim mii de ani. Dar, raportat la cele milioane care exista… ce inseamna mii?
Spunem ca un geniu este nemuritor, ca “ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt să-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. — Dar la un moment dat, tot va rasari altul. Si tot ce a fost se va fi uitat.
Suntem atat de mici… si totul este atat de MARE
“Traind în cercul vostru strâmt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.”
